Până în vara anului 2008, pe când economia duduia și băncile aruncau cu banii după tine, iar noi ne credeam tigrii Europei și a șaptea putere economică a Uniunii Europene, un drum cu mașina prin București echivala unei călătorii într-un infern din tablă, gaze de eșapament, claxoane, înjurături și multă, multă răbdare. Chiar resemnare.
Acum e criză. Iar circulația prin Capitală a devenit o plăcere. Inclusiv vineri seara. Așa zice lumea. Așa se spune la televizor. Dar așa este și în realitate. Se circulă nițel mai bine. Un strop. Suficient cât să răsuflu ușurat, atunci când trebuie să ajung din Băneasa în Militari sau din Pajura pe Batiștei.
Înarmat cu acest argument, furnizat de nenorocita de criză, mi-am propus să merg acum în locurile pe care în aproape 2 ani nu le-am văzut. Sau, cel puțin, le-am văzut doar din mașină. Uite, de exemplu zona foarte bucureșteană, foarte murdară și sordidă, a Pieții Matache. Str. Berzei colț cu Popa Tatu. Calea Griviței, intersecția cu Frații Buzești.
Am trecut de nenumărate ori cu mașina pe acolo, am așteptat minute în șir la semafoarele de acolo, studiind din mașină fațadele uitate de timp, curțile pline de gunoaie și de figuri înnegrite, care jucau vara table în fața unor magazine cu reclame din anii 50. Tăbăcărie, ceasornicărie, măcelărie. Vinărie, brutărie, marochinărie. Clubul pensionarilor din sectorul 1 și baia publică Grivița. Casele vechi, cu etaj și fațade eclectice, aduc a mică burghezie și mici comercianți. Evrei, armeni, români. Dar multe dintre ele stau să cadă, poartă urmele cutremurului din 1977 și rănile de nevindecat ale nepăsării oamenilor. Sunt cufundate în tristețea unei învălmășeli fără rost, a unui du-te-vino fără sens și scop, a cozilor la pâine și a mirosului infect de pește mucegăit și carne stricată…
Țigănci cu fuste lungi, colorate, te îmbie enervant la urzici. Un ghiolban ras în cap și cu ceafa lată îi zice amicului: “Ia uite, frate, au apărut urzicile, fir-ar al dracului de țigănci”, iar un individ îmbrăcat în cioban sibian cu căciula mică și înaltă de Mărginime aproape că mă obligă să gust din telemeaua scumpă, sărată și plină de zer. Are accent de bucureștean. Pensionarii cu căciulile negre de astrahan și sacoșele comuniste se așează disciplinat la coadă. Lângă așa-zisul cioban cu brânza lui, pe care o cumpăr totuși, doarme o pisică.
Un soare cu dinți face ziua frumoasă, dar rece. În fața statuii lui George Duca, ridicată lui la anul 1904 de către Personalul Căilor Ferate Române, țigăncile florărese mă agasează. Buchete multe, trandafiri mari și roși. Albi nu prea sunt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu