Mâzgăleli

 Când un lucru n-are nici un sens, e numit ‘proiect’. Dacă astăzi auzi că un ins ‘aparţine unui proiect’ sau ‘lucrează la un proiect’, trebuie înţeles că bate câmpii. – Se întâmpla înainte, când te duceai la o expoziţie şi nu vroiai să ofensezi artistul, ori când citeai o carte relativ proastă şi erai destul de încurcat pentru asta, să spui îndeobşte despre ea că e ‘interesantă’ – cuvânt fetiş, desemnând totul şi nimic, un flatus vocis bun să te salveze în situaţiile în care trebuia să dai unui gol senzaţia de plin.
       ‘Proiect’ e noul ‘interesant’.

       Stampele ‘erotice’ ale lui Hokusai. Nu pot să uit că era contemporanul lui Voltaire; nivelul libertăţii într-un regim militar dinastic, la marginea lumii. Până la placiditatea lui Courbet, distanţă.

       Motivaţia avocatului lui Papon pentru îngroparea lui cu Legiunea de onoare pe piept, remisă personal de de Gaulle dar retrasă de autorităţi: ‘Delictul de port ilegal de decoraţie nu poate fi de conceput decât într-un loc public. Sicriul e locul cel mai privat care poate exista, iar un cadavru nu mai este subiect de drept, deci nu există nici o infracţiune’. Not bad at all…

       Datoria americană în orizontul lui 2020: douăzeci de mii de miliarde de dolari.
       E o datorie de nerambursat. Niciodată. Înseamnă două lucruri: criză inflaţionistă (n-au ce face decât să ramburseze cu monedă tipărită la rotativă) sau război. Rugăciuni pentru inflaţie…
       (Privatizarea băncilor centrale în tot Occidentul, în anii ’70, după modelul american – sinistru păcat originar. Obligaţia statelor de a împrumuta bani, de acum înainte, de pe piaţa privată, cu dobândă, contra garanţiei cu bonuri de tezaur… E uimitor că Estul n-a fost păcălit încă, privat în felul ăsta de ultimul său instrument de suveranitate monetară, că încă lucrurile funcţionează inerţial. Unele inerţii sunt binecuvântate. Nu cred însă că mai e mult până i se va cere şi Estului sincronism total. – N-ar trebui să treacă la euro nici picurat cu ceară. Să folosească toate pretextele, tertipurile şi amânările, zâmbind, aprobând, strângând toate mâinile, dar ţinând cu ghearele şi cu dinţii pentru a împinge in extremis lucrul măcar zece ani, până se vor duce efectele structurale. Ce pacoste.)

       Carlyle, apud Virginia: ‘Mai curând mi-aş spăla faţa într-o băltoacă murdară decât să fiu jurnalist’.

       Locuitorii din vechea Methymna, atât de invidioşi încât aveau o lege care spunea: ‘Dacă e cineva care vrea să exceleze printre noi, să meargă să exceleze în altă parte’.

       Gândirea magică a schizotipalului. Poate; dar e salvatoare.

       Lecturi de nişă – Jaccard, Muray, Schiffter, Lipovetsky – de a căror pertinenţă n-o să se intereseze nimeni.

       Simmel. Ciudat, nu-l găsesc deloc ‘un scriitor minunat, un filozof-eseist magnific’. Imposibil să-l compari cu Rozanov, care e totuşi foarte mare.

       Blecher. Insul care nu-mi iese din cap.

       130.000 de insule private.

       Beigbeder: ‘Eu sunt pentru pensionarea la 45 de ani. Nu se vorbeşte destul despre penibilitatea condiţiilor mele de muncă. Sunt forţat fără încetare să iau cina în nişte restaurante care te conduc direct la infarct. Îmi petrec nopţile în cluburi unde decibelii te asurzesc, bând vodcă care atacă ficatul. După ce citesc atâtea cărţi proaste şi promptere fluorescente, vederea mi-a slăbit. Am fost chiar obligat recent să fac turul Germaniei ca să vorbesc de ultimul meu roman: m-am procopsit cu un guturai şi am fost cât pe-aci să fac o depresie. Ajunge!’.

       De ce omul politic îşi scrie memoriile? Fără îndoială fiindcă ştie că istoria nu e de ajuns şi că, la urma urmei, ceea ce va conta, ceea ce va rămâne după el e verdictul cuvântului. Renumele său îl vor decide, peste un secol, o mână de inşi, nişte necunoscuţi asupra cărora nu are nici un control; adesea nu mai mult de doi sau trei oameni. E preocupat să le trimită din timp scrisorile personale despre realitate, versiuni care, deşi contestabile, vor fi totuşi întotdeauna citate. A înţeles, oricum, de unde vine pericolul; ideea că logosul triumfă în cele din urmă este, încă, o spaimă reconfortantă pentru o civilizaţie a imaginii.

       Nu văd în jur conştiinţa acută a trecerii timpului. Aproape deloc. O fi o negare în masă? Antecesorii erau atât de speriaţi de timp… Cum pot oamenii ăştia, toţi aceşti oameni care defilează, să se poarte de parcă s-ar trezi în fiecare zi în aceeaşi zi? Totul e spaţializare, plasare, context, simţul precarului e evaporat. Cum fac? Au resurse secrete? sunt imbecili? Fără îndoială au priceput încotro mergem.

       Mă gândeam la C. – senzaţie comică de inutilitate, să locuieşti într-un bloc turn şi să stai la etajul al doilea. Dar după aia m-am gândit la atâtea alte persoane, destine, profesii, ţări… la mulţimea de suflete care locuiesc etajul doi al câte unui zgârie-nori.

       Felul cum părinţii sau bunicii devin, cu trecerea anilor şi diminuarea conştiinţei, jucăria copiilor lor mă înspăimântă puţin. (Şi toată această impostură a moştenitorilor, grotescă…) E destul de anevoie de înţeles ce se întâmplă cu noi la bătrâneţe. Cum e posibil să devină deodată serioase, importante – da, ăsta e de cele mai multe ori semnul – fleacuri pe care înainte nu dădeam doi bani. Bătrâneţea seamănă cu o lupă care se apropie tot mai mult şi vede lucruri tot mai mici, în vreme ce peisajul general se destramă. E imperativ să nu intri acolo, înduioşându-te de insignifiant – e începutul sfârşitului.

       Pentru că am brazi în fereastră nu văd culorile toamnei. De fiecare dată trec în iarnă brutal.
       Tot felul de mâzgăleli, prin hârtii, din care nu înţeleg nimic.

Curatenia de sarbatori

Stim inca din copilarie, cum se apropie sarbatorile de iarna parintii nostrii se apuca de cumparat bunatati si sa faca curat in casa pentru a intampina magia sarbatorilor in curatenie si belsug. Pe masura ce crestem si devenim adulti imprumutam si noi aceleasi obiceiuri cu care am crescut. Mai este putin pana la Craciun si deja  totul in jur incepe sa aiba tenta de sarbatoare.
Desi frumos atat anotimpul cat si aceste sarbatori de iarna, oboseala ne ajunge din urma. Avem de gatit, facut curat, cumparaturi si abia ne mai ramane timp pentru persoana proprie.
Trebuie sa incercam sa ne organizam cat mai bine timpul, treburile gospodaresti si sa simplificam acolo unde se poate, incat sa nu mai para un chin aceasta perioada nici fizic si nici financiar.
Curatenia este unul dintre cele mai solocitante treburi. Avem  de petrecut mult timp in casa curatand si multi bani de investit in produsele curatenie.
Acest lucru se poate corecta destul de usor daca inainte de a ne apuca de cumparat zeci de produse din supermarket, ne indreptam putin atentia catre magazinele de nisa, magazinele specializate in produse  curatenie.
Aici putem gasi produse de curatenie la preturi mult mai avantajoase si cu o putere mult mai ridicata de curatare, multe dintre ele avand chiar mai multe domenii in care pot fi aplicate. Astfel sunteti scutiti sa achizitionati cate un produs pentru fiecare suprafata ce trebuie curatata.
Vorbind de produse curatenie profesionale, concentratia acestora este peste cea normala dar nu distruge suprafetele. Diferenta este ca nu trebuie sa  insistati sau sa reveniti asupra locului curatat si asa economisiti si energie si timp.
Unele firme din bransa, in functie de cerintele clientilor sai, ofera posibilitatea crearii unor produse cu totul noi, personalizate in functie de nevoile beneficiarului incat nu va mai trebui sa va preocupati daca produsul achizitionat va face fata murdariei sau va trebui sa achizitionati altul.

Abandonarea lăuntrică

Extraordinara revoluţie a formelor în designul de automobile în anii ’30-60; sărăcia uluitoare de azi (când le iese ceva elegant, e pentru că au imitat o maşină de atunci). Revoluţia formelor în designul de interior – mobilier, mai cu seamă – în anii ’40-60; sărăcia stupefiantă de azi. Revoluţia din arhitectură – placiditatea de azi. Revoluţia colosală a formelor în limbajul plastic în secolul XX, până prin anii ’70; sărăcia dezolantă, ironică, aproape umoristică de acum.
       Ai impresia că totul a fost inventat.
       După insurecţia împotriva raţiunii pe care a făcut-o emoţia, suntem martorii unui fenomen nou: revolta urâţeniei. Asistăm, cu interes, la urâţirea consensuală a lumii, la abandonarea democratică a efortului de a privilegia frumosul sau noutatea formală, vechi iluzii apolinice ale progresului interior. – De pildă urâţenia poluării vizuale, din spaţiul urban. Există reclame interesante, un spectacol melancolic al nopţii (Times Square-ul), reclame grobiene, de racolaj (Las Vegas-ul) şi reclame voit, structural, substanţial urâte: jumătate din Vest, şi întreg Estul european. Clădiri noi sau istorice, asasinate la propriu. Talmeş-balmeş publicitar de o urâţenie, de o sărăcie emoţională, de un cenuşiu care i-ar tăia lui Warhol respiraţia. Toate par produsele unor imbecili, dar mânjite în prealabil cu noroi şi apoi urcate pe schele.
       Poluarea vizuală e însă parte a urâţirii consensuale. În afara câtorva excentrici, nimeni nu protestează la ea. Nimeni nu e cu adevărat deranjat de culorile acide ale faţadelor de bloc, ale băncilor şi scaunelor, de infantilizarea designului industrial. Publicul, vădit, nu este incomodat. Opinia nu suferă deloc, nu vede un dezastru estetic al aparenţei. E publicul epocii. Iar epoca, e limpede, vrea să termine cu ideea Frumosului. Fără a propune altceva, vreo transgresiune oarecare, cum s-ar putea crede: pur şi simplu anulând limita. În fond, nu ţine de istorie, de evoluţia politică, de tot ce ni s-a întâmplat: procesul era pregătit de încetinirea din ultimii 20-30 de ani, în care nimic cu adevărat nou nu a mai clintit lumea formelor.
       Un proces fără subiect. Producătorii de lucruri şi-au impus lumea. Ce înseamnă o lume a Lucrului – abandonarea lăuntrică a lumii? Desolidarizarea de ea? Urâţirea lumii e însoţită azi, în mod vizibil, de plăcere, de voluptate. Poate de răzbunare, de asemenea. Imperativul de a da o faţadă oarecare realului e complet vetust. Realul e o pubelă. Lumea însăşi.
       Îmi place să mă plimb prin acest haos. Pe care-l simt prin toţi porii, simultan cu voluptate şi resemnat. Sunt contemporan. Totuşi, nu uit că realul există.

Lone wolf and cub

De câteva zile, mă uit pe calculator la un serial care se numeşte ‘Lone wolf and cub’. Serialul e aşa. În Japonia medievală, un samurai rătăcitor împinge un cărucior de lemn în care se află fiul lui. Nu e clar unde merge. La fiecare răscruce e atacat; samuraiul scoate încet sabia, îi măcelăreşte pe toţi, apoi o bagă încet la loc şi porneşte mai departe. Nu se întâmplă altceva. Serialul are 6 episoade, fiecare de 1 oră şi 30 de minute. Mă uit cum împinge căruciorul de lemn cu roţi de lemn. Am un fel de răbdare incomprehensibilă. Ce sper? Că se va petrece deodată ceva? Mister. Mă atrage totuşi ceva. Îmi place budismul Mahayana, îmi spun, şi poate că… După aceea, codul Bushido descris de Yamamoto e interesant. Ca şi Japonia medievală. Oarecum. Clipesc, mă uit pe ecran. Samuraiul împinge căruciorul. În faţă, ni se arată prin panoramare că are un drum lung. Fără îndoială o să se întâmple ceva

Niste ursitoare moderne

Ma gandeam de ceva vreme sa fac un articol interesant despre o alta forma de evenimente organizate din ce in ce mai des la noi in tara. Este vorba de petrecerile cu ursitoare, un obicei cu adanci radacini in trecutul cultural si istoric al romanilor. Ba stati, daca mergem mai mult inapoi in timp vom descoperi ca nu numai noi, poporul lui Decebal si al lui Traian am cultivat mitul ursitoarelor ci si grecii, o alta natie plina de istorie si legende a facut la randul sau uz de acest mit, cu toate ca la populatia elena, ursitoarele isi aveau originea pe muntele Olimp...dar hai sa nu divagam prea mult.
Toata ideeea articolului a pornit de la ce am vazut aici si ce m-a impresionat cel mai mult a fost pasiunea pe care am vazut ca o pun aceste tinere in ceea ce fac. Ulterior am dat tot de ele si intr-un ziar local unde una dintre ele povestea pe indelete ce inseamna sa fii o ursitoare moderna.
Cele trei tinere sunt invitate la diverse petreceri de botez si aduc cu ele multe daruri simbolice pentru cel mic pe care nasa nou nascutului le poate pune in apa de imbaiere de dupa botez. Asa de pilda ele ofera seminte de mac pentru un somn linistit, de grau pentru bogatie si de orez pentru noroc. O pana alba se da pentru ca cel mic sa mearga usor iar oul vine ca un dar pentru mostenitori sanatosi. Si cum altfel, dintre daruri nu puteau sa lipseasca, uleiul pentru a se ridica deasupra tuturor relelor si aghiasma pentru protectia divina a Celui de Sus.
Ce vreau sa spun este ca ursitoarele nu sunt simple actrite venite pentru a onora un contract. Ele fac cu drag ceea ce fac si cred ca orice este facut cu inima buna se va implini asa precum si ursitoarele prevestesc cu bucurie un viitor stralucit pentru cel nou-nascut.

prin metrou

Tarziu in noapte pe eternul drum cu metroul dinspre Warschauer Str. L. sta vizavi cu capul lipit de bordura de sticla si se concentreaza sa isi tina sub control starea de rau. Incerc in zadar sa o cheer up. Nu imi iese. Dar nici somn nu imi e. Raman fascinata de panatalonii harem ai tipei de langa L. O fixez discret. Are un aer de frantuzoaica. Pentru ca nu e frumoasa, dar elegantul alternativ al outfit-ului spune „ceva“. Si iar imi amintesc de grupa de francezi de la R. Si stramb din nas. N-ai cu cine, domle, n-ai cu cine… La Kotti urca un tip cu sireturi verzi si palarie alba. Duce in brate o plasa cu tupperdosen. Ce tare sa pleci la 2 noaptea undeva sau de undeva cu mancare. Nu m-as fi gandit. Am mancat toti morcovii din farfurie. Pe toti. Mai un pic si vine. Maine seara. Incep din nou sa ma cuprinda nelinistile. L. se straduieste sa imi zambeasca. La Hallesches privirea mi se lipeste de picioarele goale ale unei asiatice atipic de inalta cu un pulover pe ea. Doar cu un pulover. Si niste tocuri seci. Dar picioarele sunt de milioane. Cel putin din pozitia mea. Incerc in zadar sa proiectez imaginea sexi si asupra fetzei dezgustator de acneica. Langa usa doi tipi cu mult sclipici pe fata. Unul e chiar dragutz, imi aminteste de un prieten al lui A, doar ca nu mai stiu exact de care. Bruiajul francez produs de trei gagici din dreapta mea ma face sa ma intreb daca mai sunt in Berlin. L. a inchis ochii, o privesc un pic ingrijorata si bag mana in geanta dupa servetzele. Pentru orice eventualitate. Insa dau de telefon si uit intentia initiala. Nici un semn. Bine, fie, inghit in sec. Nu vreau sa ma gandesc la nimic. Pantofii tipului blond sprijinit de bara sunt geniali. N-am mai vazut asa o talpa rupta in trei parti. Dar nici cu pantalonii nu mi-e rusine. Ajung la ochelarii de „nerd“ si iar ma enervez ca mie nu imi stau bine. Cat de artist e tipul asta… La Wittenberg Platz se face gol in metrou. Inca o statie si un scurt drum cu taxiul L. isi revine de abia la mine dar se baga direct la somn. Eu imi aprind o tigara in fata geamului si ma gandesc la baiatul care mi-a sarutat atat de frumos mana. E lumina deja.