Istoria stingatoarelor din 1723 si pana astazi


Primele stingatoare de incendiu au aparut inca din vremea Imperiului Roman: erau construite pe un sistem semi-hidraulic in care se depozita o cantitate mare de apa. Totusi, primul patent de inventator l-a depus Abrose Godfrey in anul 1723, atunci cand a inregistrat oficial un sistem bazat pe o casca conectata la un rezervor umplut cu un agent chimic de oprire a focului. Paradoxal, sistemul de dispersie era bazat pe praf de pusca, motiv pentru care, folosirea acestui sistem era oarecum limitata.

Modelul de astazi – cel compus dintr-un tub cilindric inalt – a fost lansat de George William Manby inca din anul 1818, adica acum aproape 200 de ani. Rezervorul era facut din alama si avea o capacitate de 13,6 litri de agent de oprire al incendiilor. De regula, agentul chimic folosit pentru oprirea focului era carbonatul de potasiu, substanta ce a fost inlocuita incepand cu anul 1866 cu o solutie de apa, acid tartaric si bicarbonat de sodiu. In principiu, cea de-a doua solutie era mult mai eficienta decat cea folosita in 1818, intrucat producea dioxid de carbon, gaz ce este folosit chiar si astazi pentru oprirea incendiilor.

Problema principala a acestor stingatoare era faptul ca substantele active folosite in rezervoare era faptul ca ele nu ajutau catusi de putin in stingerea incendiilor chimice, ba chiar cele bazate pe apa faceau mai mult rau decat bine. Tocmai de aceea, in 1904, in Rusia, Aleksandr Loan inscria un patent de inventator asupra unui extinctor care folosea  in loc de apa sau oricare alte substante lichide, un mix de substante care produceau spuma ignifuga.

Astazi, cele mai multe aparate de acest tip folosesc ca agenti de oprire a incendiilor aceleasi substante ca la inceputul secolului 20. Unele dintre ele folosesc mai nou azot, insa doar in 45% dintre cazuri. Totusi, pentru a reduce nivelul pagubelor, mix-urile de substante active au mai fost imbunatatie, astfel incat sa aiba o textura uscata si sa nu distruga definitiv obiectele pe care sunt improscate.