Primele stingatoare de incendiu au aparut inca din
vremea Imperiului Roman: erau construite pe un sistem semi-hidraulic in care se
depozita o cantitate mare de apa. Totusi, primul patent de inventator l-a depus
Abrose Godfrey in anul 1723, atunci cand a inregistrat oficial un sistem bazat
pe o casca conectata la un rezervor umplut cu un agent chimic de oprire a
focului. Paradoxal, sistemul de dispersie era bazat pe praf de pusca, motiv
pentru care, folosirea acestui sistem era oarecum limitata.
Modelul de astazi – cel compus dintr-un tub cilindric inalt
– a fost lansat de George William Manby inca din anul 1818, adica acum aproape
200 de ani. Rezervorul era facut din alama si avea o capacitate de 13,6 litri
de agent de oprire al incendiilor. De regula, agentul chimic folosit pentru
oprirea focului era carbonatul de potasiu, substanta ce a fost inlocuita
incepand cu anul 1866 cu o solutie de apa, acid tartaric si bicarbonat de
sodiu. In principiu, cea de-a doua solutie era mult mai eficienta decat cea
folosita in 1818, intrucat producea dioxid de carbon, gaz ce este folosit chiar
si astazi pentru oprirea incendiilor.
Problema principala a acestor stingatoare era faptul
ca substantele active folosite in rezervoare era faptul ca ele nu ajutau catusi
de putin in stingerea incendiilor chimice, ba chiar cele bazate pe apa faceau
mai mult rau decat bine. Tocmai de aceea, in 1904, in Rusia, Aleksandr Loan
inscria un patent de inventator asupra unui extinctor care folosea in loc de apa sau oricare alte substante
lichide, un mix de substante care produceau spuma ignifuga.
Astazi, cele mai multe aparate de acest tip folosesc ca
agenti de oprire a incendiilor aceleasi substante ca la inceputul secolului 20.
Unele dintre ele folosesc mai nou azot, insa doar in 45% dintre cazuri. Totusi,
pentru a reduce nivelul pagubelor, mix-urile de substante active au mai fost
imbunatatie, astfel incat sa aiba o textura uscata si sa nu distruga definitiv obiectele
pe care sunt improscate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu