Abu Dhabi flavour

Inca 3 saptamani si ma intorc acasa. Abia astept. M-am saturat de arabi, de caldura, de munca. de italieni si filipinezi. Am nevoie de o vacanta. Vreau sa ma relaxez ..sa ma plimb.. sa imi vad parintii, tot neamu daca e posibil si sa …leneveesc. Vreau sa mananc ciorba de vacuta, sarmale si shaorma.. vreau vreau..
Acum sunt inAbu Dhabi, un oras mult mai frumoas decat Dubaiul dupa parerea mea. Mai multa placere imi face sa vin aici decat sa petrec 3 zile pe saptamana in Dubai.
Cat am sa stau acasa am sa va povestesc cat mai mult din aceste 6 luni petrecute departe. Can’t wait.
Salutari si numai bine!

Busteni - destinatie de vacanta recomandata

Daca la inceput era un mic, simplu si cochet orasel de munce, de-a lungul anilor Busteni a cunoscut o crestere spectaculoasa atat din punct de vedere economic cat si din punct de vedere turistic. in ziua de astazi, orasul Busteni este una dintre cele mai cautate statiuni de pe Valea Prahovei, dupa Poiana Brasov, Predeal sau Sinaia. Orasul se intinde chiar la poalele muntilor Bucegi, munti ce ating altitudinea maxima in vf. Omu (2.505 m).
Spre deosebire de celelalte statiuni, pentru Busteni nu exista nici un document care sa ateste cu siguranta aparitia localitatii. In anul 1790 totusi, terenul pe care astazi salajuieste orasul devenea cunoscut sub numele de “La Busteni”, in timp ce, in anul 1793 se construiesc primele case. Ulterior, in anul 1887 casa regala a construit in sat atat o cladire pentru scoala care functiona inca din anul 1864 cat si o biserica! Viitoarea statiune prezenta interes pentru turisti inca de atunci, in anul 1889 existand deja cateva hoteluri si o serie de vile de inchiriat.
Faima statiunii a fost sporita de un fenomen aparut in aceeasi perioada: schiul! Datorita acestuia s-au ridicat o serie de constructii care mai de care mai frumoase, mai elegante si mai cochete, unele dintre ele existand chiar si in ziua de astazi.
In ceea ce priveste obiectivele turistice, statiunea Busteni se bucura de numeroase monumente naturale precum Cascada Urlatoarea, Babele, Sfinxul, sau chiar Grupul Batranilor. In aceeasi zona se regasesc si rezervatiile naturale Parcul Natural Bucegi sau Poiana Crucii. De mentionat este faptul ca acestea au acces direct prin intermediul telecabinei ce circula pe traseul Busteni-Babele.
Aflata in apropiera imediata a orasului Busteni, la o altitudine de nu mai putin de 1.100 m, Cascada Urlatoarea este o cascada formata de catre paraul Urlatoarea. Privelistea este absolut deosebita datorita faptului ca, pe langa caderea “principala” de apa (15 m), exista si caderi secundare, mai mici, transformand astfel Cascada Urlatoarea intr-una dintre cele mai spectaculoase cascade in intreaga tara.
Despre Babe putem spune ca sunt formatiuni stancoase amplasate in apropierea varfului numit Baba Mare (2.292 m) situat in Grupa Bucegi a Carpatilor Meridionali. Atat Babele cat si Sfinxul (care se numeste asa datorita asemanarii sale cu chipul uman) sunt “produse” ale reliefului eolian, relief realizat prin erodare. Aceste forme de relief sunt extrem de spectaculoase si reprezinta unicat!
Pe scurt, Parcul Natural Bucegi a fost realizat cu scopul de a proteja natura, si de a preveni exploatarea irationala sau distrugerea diversitatii biologice. Cu o suprafata totala de aproximativ 33.000 de hectare, Parcul Natural contine o mare diversitate geologica, geomorfica, sau chiar biologica. Printre rezervatiile incluse in acest parc se numara si Abruptul Bucsoiu, Locul Fosilifer Vama Strunga, Pestera – Cocora, sau Muntii Coltii lui Babes.
Un sejur in aceasta statiune montana nu este absolut deloc dificil de planificat. Numeroasele hoteluri, pensiuni sau chiar vile dispun de suficiente locuri de cazare Busteni, care mai de care mai frumoase si mai elegante. Serviciile din aceasta zona sunt absolut ireprosabile, in timp ce localnicii sunt mai mult decat primitori. Cu toate acestea, de mentionat ar mai fi si faptul ca in anumite perioade (vara si iarna) statiunea se umple atat de turisti romani cat si de turisti din toate colurile lumii. Pentru a obtine locul de cazare dorit, recomandam sa va planuiti sejurul si sa va faceti rezervarile cat mai din timp cu putiinta. De mentionat ar mai fi si faptul ca procedand astfel veti avea ocazia sa beneficiati de o serie de reduceri ce vor reduce substantial costul intregului sejur.
Pentru peisajele sale, pentru calmul si linistea zonei, pentru amabilitatea localnicilor, statiunea Busteni merita vizitata atat de cei mici cat si de cei tineri sau de adulti. Un sejur in aceasta regiune cu greu va putea fi uitat!

Schimbare de planuri

Scriam in mailul precendent ca gata, in trei saptamani vin acasa. Acum, cele 3 saptamani au devenit 3 luni, in 3 secunde. Nici in acest moment nu imi vine sa cred. 3 luni! Se intampla atatea in 3 luni, in fiecare zi se intampla multe, in fiecare saptamana se schimba si mai multe, ma intreb oare cum ce se va intampla in aceste trei luni. Inca 10 croaziere de Dubai – Oman – Bahrain si dupa 20 de zile de trecere catre Savona unde am sa revad Egiptul. Gandul asta ma bucura. Egiptul m-a fermecat cu adevarat. E ceva mistic legat de el, exceptand mizeria saracia.. e ceva! Am in plan sa vizitez Valea Regilor, Muzeul din Cairo si in Iordania, Petra. Trebuie mereu sa vezi partea buna a lucrurilor nu?
Cum e Dubaiul..
E straniu. Arabi, englezi, nou si vechi. Vezi cele mai noi tehnologii, un sistem social foarte bine pus la punct din punct de vedere turistic dar traditia a ramas. Curatenie pe alocuri lasa de dorit. Religia e intotdeauna pe primul loc. E uneori prea cald, alteori foarte rece. Te debuloseaza si din proprie experienta va zic,  te face dependent de shopping desi mare diferenta fata de preturile de Europa nu e. Kids don’t try this at home!
Planuiesc sa merg in cateva excursii in viitorul apropiat sa il cunosc mai bine. Pana acum am iesit de cele mai multe ori in Dubai Mall, din cate am inteles cel mai mare mall din lume. E frumos dar mai mult mergi prin mall decat prin magazine. Ca sa ajungi in partea opusa faci vreo 20 de minute, poate si mai mult, in functie de incaltaminte. Aici Starbucksul e la toate colturile. Un colt fara Starbucks e straniu. Nu a existat iesire fara o cafea Starbucks. Savurez! Mai ales ca in Constanta nu e nici unul.
De masini prefer sa nu vorbesc. E prea dureros! Va zic!! Si nici nu as gasi cuvintele ideale pentru a descrie ce e aici. Pai daca stai si te gandesti, la ei litrul de benzina e mai putin decat o paine la noi. Isi pot permite masini buuune, nu ca la noi ca trebuie sa intrebi “da asta cat consuma”. Nu am vazut masini mai micute. Poate doar un porsche, maseratti sau un lamborghini. Nu se merge pe strada. Daca nu ai masina, iei un taxi dar pe strada nu se circula. Poate doar cate un turist doi rataciti uneori, sau un cuplu schimband magazinele, ori niste indieni sau pachistanezi care fac parte din alta clasa sociala.
Viata de noapte e nebunaa. Pe cat de multi turisti pe atat de multa distractie.
Ar fi multe de zis, foarte multe dar tinand cont ca la mine e deja 1, ma retrag. Azi am fost in Muscat unde am avut o zi super la Muscat Dive Center. Plaja, soare, apa numai buna. Si cand ma gandesc ca in Romania sunt aproape aceleasi grade dar cu minus brrrr.. Peste cateva ore suntem in Fujairah iar mailul asta il voi copia pe blog, poimaine in Abu Dhabi.
Poate ar fi cazul sa scriu mai des..
p.s. (ca fara el nu se poate) daca aveti intrebari despre Dubai, go ahead. Mi-ar fi si mai mai usor sa scriu mai pe subiect decat asa general.

Mâzgăleli

 Când un lucru n-are nici un sens, e numit ‘proiect’. Dacă astăzi auzi că un ins ‘aparţine unui proiect’ sau ‘lucrează la un proiect’, trebuie înţeles că bate câmpii. – Se întâmpla înainte, când te duceai la o expoziţie şi nu vroiai să ofensezi artistul, ori când citeai o carte relativ proastă şi erai destul de încurcat pentru asta, să spui îndeobşte despre ea că e ‘interesantă’ – cuvânt fetiş, desemnând totul şi nimic, un flatus vocis bun să te salveze în situaţiile în care trebuia să dai unui gol senzaţia de plin.
       ‘Proiect’ e noul ‘interesant’.

       Stampele ‘erotice’ ale lui Hokusai. Nu pot să uit că era contemporanul lui Voltaire; nivelul libertăţii într-un regim militar dinastic, la marginea lumii. Până la placiditatea lui Courbet, distanţă.

       Motivaţia avocatului lui Papon pentru îngroparea lui cu Legiunea de onoare pe piept, remisă personal de de Gaulle dar retrasă de autorităţi: ‘Delictul de port ilegal de decoraţie nu poate fi de conceput decât într-un loc public. Sicriul e locul cel mai privat care poate exista, iar un cadavru nu mai este subiect de drept, deci nu există nici o infracţiune’. Not bad at all…

       Datoria americană în orizontul lui 2020: douăzeci de mii de miliarde de dolari.
       E o datorie de nerambursat. Niciodată. Înseamnă două lucruri: criză inflaţionistă (n-au ce face decât să ramburseze cu monedă tipărită la rotativă) sau război. Rugăciuni pentru inflaţie…
       (Privatizarea băncilor centrale în tot Occidentul, în anii ’70, după modelul american – sinistru păcat originar. Obligaţia statelor de a împrumuta bani, de acum înainte, de pe piaţa privată, cu dobândă, contra garanţiei cu bonuri de tezaur… E uimitor că Estul n-a fost păcălit încă, privat în felul ăsta de ultimul său instrument de suveranitate monetară, că încă lucrurile funcţionează inerţial. Unele inerţii sunt binecuvântate. Nu cred însă că mai e mult până i se va cere şi Estului sincronism total. – N-ar trebui să treacă la euro nici picurat cu ceară. Să folosească toate pretextele, tertipurile şi amânările, zâmbind, aprobând, strângând toate mâinile, dar ţinând cu ghearele şi cu dinţii pentru a împinge in extremis lucrul măcar zece ani, până se vor duce efectele structurale. Ce pacoste.)

       Carlyle, apud Virginia: ‘Mai curând mi-aş spăla faţa într-o băltoacă murdară decât să fiu jurnalist’.

       Locuitorii din vechea Methymna, atât de invidioşi încât aveau o lege care spunea: ‘Dacă e cineva care vrea să exceleze printre noi, să meargă să exceleze în altă parte’.

       Gândirea magică a schizotipalului. Poate; dar e salvatoare.

       Lecturi de nişă – Jaccard, Muray, Schiffter, Lipovetsky – de a căror pertinenţă n-o să se intereseze nimeni.

       Simmel. Ciudat, nu-l găsesc deloc ‘un scriitor minunat, un filozof-eseist magnific’. Imposibil să-l compari cu Rozanov, care e totuşi foarte mare.

       Blecher. Insul care nu-mi iese din cap.

       130.000 de insule private.

       Beigbeder: ‘Eu sunt pentru pensionarea la 45 de ani. Nu se vorbeşte destul despre penibilitatea condiţiilor mele de muncă. Sunt forţat fără încetare să iau cina în nişte restaurante care te conduc direct la infarct. Îmi petrec nopţile în cluburi unde decibelii te asurzesc, bând vodcă care atacă ficatul. După ce citesc atâtea cărţi proaste şi promptere fluorescente, vederea mi-a slăbit. Am fost chiar obligat recent să fac turul Germaniei ca să vorbesc de ultimul meu roman: m-am procopsit cu un guturai şi am fost cât pe-aci să fac o depresie. Ajunge!’.

       De ce omul politic îşi scrie memoriile? Fără îndoială fiindcă ştie că istoria nu e de ajuns şi că, la urma urmei, ceea ce va conta, ceea ce va rămâne după el e verdictul cuvântului. Renumele său îl vor decide, peste un secol, o mână de inşi, nişte necunoscuţi asupra cărora nu are nici un control; adesea nu mai mult de doi sau trei oameni. E preocupat să le trimită din timp scrisorile personale despre realitate, versiuni care, deşi contestabile, vor fi totuşi întotdeauna citate. A înţeles, oricum, de unde vine pericolul; ideea că logosul triumfă în cele din urmă este, încă, o spaimă reconfortantă pentru o civilizaţie a imaginii.

       Nu văd în jur conştiinţa acută a trecerii timpului. Aproape deloc. O fi o negare în masă? Antecesorii erau atât de speriaţi de timp… Cum pot oamenii ăştia, toţi aceşti oameni care defilează, să se poarte de parcă s-ar trezi în fiecare zi în aceeaşi zi? Totul e spaţializare, plasare, context, simţul precarului e evaporat. Cum fac? Au resurse secrete? sunt imbecili? Fără îndoială au priceput încotro mergem.

       Mă gândeam la C. – senzaţie comică de inutilitate, să locuieşti într-un bloc turn şi să stai la etajul al doilea. Dar după aia m-am gândit la atâtea alte persoane, destine, profesii, ţări… la mulţimea de suflete care locuiesc etajul doi al câte unui zgârie-nori.

       Felul cum părinţii sau bunicii devin, cu trecerea anilor şi diminuarea conştiinţei, jucăria copiilor lor mă înspăimântă puţin. (Şi toată această impostură a moştenitorilor, grotescă…) E destul de anevoie de înţeles ce se întâmplă cu noi la bătrâneţe. Cum e posibil să devină deodată serioase, importante – da, ăsta e de cele mai multe ori semnul – fleacuri pe care înainte nu dădeam doi bani. Bătrâneţea seamănă cu o lupă care se apropie tot mai mult şi vede lucruri tot mai mici, în vreme ce peisajul general se destramă. E imperativ să nu intri acolo, înduioşându-te de insignifiant – e începutul sfârşitului.

       Pentru că am brazi în fereastră nu văd culorile toamnei. De fiecare dată trec în iarnă brutal.
       Tot felul de mâzgăleli, prin hârtii, din care nu înţeleg nimic.

Curatenia de sarbatori

Stim inca din copilarie, cum se apropie sarbatorile de iarna parintii nostrii se apuca de cumparat bunatati si sa faca curat in casa pentru a intampina magia sarbatorilor in curatenie si belsug. Pe masura ce crestem si devenim adulti imprumutam si noi aceleasi obiceiuri cu care am crescut. Mai este putin pana la Craciun si deja  totul in jur incepe sa aiba tenta de sarbatoare.
Desi frumos atat anotimpul cat si aceste sarbatori de iarna, oboseala ne ajunge din urma. Avem de gatit, facut curat, cumparaturi si abia ne mai ramane timp pentru persoana proprie.
Trebuie sa incercam sa ne organizam cat mai bine timpul, treburile gospodaresti si sa simplificam acolo unde se poate, incat sa nu mai para un chin aceasta perioada nici fizic si nici financiar.
Curatenia este unul dintre cele mai solocitante treburi. Avem  de petrecut mult timp in casa curatand si multi bani de investit in produsele curatenie.
Acest lucru se poate corecta destul de usor daca inainte de a ne apuca de cumparat zeci de produse din supermarket, ne indreptam putin atentia catre magazinele de nisa, magazinele specializate in produse  curatenie.
Aici putem gasi produse de curatenie la preturi mult mai avantajoase si cu o putere mult mai ridicata de curatare, multe dintre ele avand chiar mai multe domenii in care pot fi aplicate. Astfel sunteti scutiti sa achizitionati cate un produs pentru fiecare suprafata ce trebuie curatata.
Vorbind de produse curatenie profesionale, concentratia acestora este peste cea normala dar nu distruge suprafetele. Diferenta este ca nu trebuie sa  insistati sau sa reveniti asupra locului curatat si asa economisiti si energie si timp.
Unele firme din bransa, in functie de cerintele clientilor sai, ofera posibilitatea crearii unor produse cu totul noi, personalizate in functie de nevoile beneficiarului incat nu va mai trebui sa va preocupati daca produsul achizitionat va face fata murdariei sau va trebui sa achizitionati altul.

Abandonarea lăuntrică

Extraordinara revoluţie a formelor în designul de automobile în anii ’30-60; sărăcia uluitoare de azi (când le iese ceva elegant, e pentru că au imitat o maşină de atunci). Revoluţia formelor în designul de interior – mobilier, mai cu seamă – în anii ’40-60; sărăcia stupefiantă de azi. Revoluţia din arhitectură – placiditatea de azi. Revoluţia colosală a formelor în limbajul plastic în secolul XX, până prin anii ’70; sărăcia dezolantă, ironică, aproape umoristică de acum.
       Ai impresia că totul a fost inventat.
       După insurecţia împotriva raţiunii pe care a făcut-o emoţia, suntem martorii unui fenomen nou: revolta urâţeniei. Asistăm, cu interes, la urâţirea consensuală a lumii, la abandonarea democratică a efortului de a privilegia frumosul sau noutatea formală, vechi iluzii apolinice ale progresului interior. – De pildă urâţenia poluării vizuale, din spaţiul urban. Există reclame interesante, un spectacol melancolic al nopţii (Times Square-ul), reclame grobiene, de racolaj (Las Vegas-ul) şi reclame voit, structural, substanţial urâte: jumătate din Vest, şi întreg Estul european. Clădiri noi sau istorice, asasinate la propriu. Talmeş-balmeş publicitar de o urâţenie, de o sărăcie emoţională, de un cenuşiu care i-ar tăia lui Warhol respiraţia. Toate par produsele unor imbecili, dar mânjite în prealabil cu noroi şi apoi urcate pe schele.
       Poluarea vizuală e însă parte a urâţirii consensuale. În afara câtorva excentrici, nimeni nu protestează la ea. Nimeni nu e cu adevărat deranjat de culorile acide ale faţadelor de bloc, ale băncilor şi scaunelor, de infantilizarea designului industrial. Publicul, vădit, nu este incomodat. Opinia nu suferă deloc, nu vede un dezastru estetic al aparenţei. E publicul epocii. Iar epoca, e limpede, vrea să termine cu ideea Frumosului. Fără a propune altceva, vreo transgresiune oarecare, cum s-ar putea crede: pur şi simplu anulând limita. În fond, nu ţine de istorie, de evoluţia politică, de tot ce ni s-a întâmplat: procesul era pregătit de încetinirea din ultimii 20-30 de ani, în care nimic cu adevărat nou nu a mai clintit lumea formelor.
       Un proces fără subiect. Producătorii de lucruri şi-au impus lumea. Ce înseamnă o lume a Lucrului – abandonarea lăuntrică a lumii? Desolidarizarea de ea? Urâţirea lumii e însoţită azi, în mod vizibil, de plăcere, de voluptate. Poate de răzbunare, de asemenea. Imperativul de a da o faţadă oarecare realului e complet vetust. Realul e o pubelă. Lumea însăşi.
       Îmi place să mă plimb prin acest haos. Pe care-l simt prin toţi porii, simultan cu voluptate şi resemnat. Sunt contemporan. Totuşi, nu uit că realul există.

Lone wolf and cub

De câteva zile, mă uit pe calculator la un serial care se numeşte ‘Lone wolf and cub’. Serialul e aşa. În Japonia medievală, un samurai rătăcitor împinge un cărucior de lemn în care se află fiul lui. Nu e clar unde merge. La fiecare răscruce e atacat; samuraiul scoate încet sabia, îi măcelăreşte pe toţi, apoi o bagă încet la loc şi porneşte mai departe. Nu se întâmplă altceva. Serialul are 6 episoade, fiecare de 1 oră şi 30 de minute. Mă uit cum împinge căruciorul de lemn cu roţi de lemn. Am un fel de răbdare incomprehensibilă. Ce sper? Că se va petrece deodată ceva? Mister. Mă atrage totuşi ceva. Îmi place budismul Mahayana, îmi spun, şi poate că… După aceea, codul Bushido descris de Yamamoto e interesant. Ca şi Japonia medievală. Oarecum. Clipesc, mă uit pe ecran. Samuraiul împinge căruciorul. În faţă, ni se arată prin panoramare că are un drum lung. Fără îndoială o să se întâmple ceva

Niste ursitoare moderne

Ma gandeam de ceva vreme sa fac un articol interesant despre o alta forma de evenimente organizate din ce in ce mai des la noi in tara. Este vorba de petrecerile cu ursitoare, un obicei cu adanci radacini in trecutul cultural si istoric al romanilor. Ba stati, daca mergem mai mult inapoi in timp vom descoperi ca nu numai noi, poporul lui Decebal si al lui Traian am cultivat mitul ursitoarelor ci si grecii, o alta natie plina de istorie si legende a facut la randul sau uz de acest mit, cu toate ca la populatia elena, ursitoarele isi aveau originea pe muntele Olimp...dar hai sa nu divagam prea mult.
Toata ideeea articolului a pornit de la ce am vazut aici si ce m-a impresionat cel mai mult a fost pasiunea pe care am vazut ca o pun aceste tinere in ceea ce fac. Ulterior am dat tot de ele si intr-un ziar local unde una dintre ele povestea pe indelete ce inseamna sa fii o ursitoare moderna.
Cele trei tinere sunt invitate la diverse petreceri de botez si aduc cu ele multe daruri simbolice pentru cel mic pe care nasa nou nascutului le poate pune in apa de imbaiere de dupa botez. Asa de pilda ele ofera seminte de mac pentru un somn linistit, de grau pentru bogatie si de orez pentru noroc. O pana alba se da pentru ca cel mic sa mearga usor iar oul vine ca un dar pentru mostenitori sanatosi. Si cum altfel, dintre daruri nu puteau sa lipseasca, uleiul pentru a se ridica deasupra tuturor relelor si aghiasma pentru protectia divina a Celui de Sus.
Ce vreau sa spun este ca ursitoarele nu sunt simple actrite venite pentru a onora un contract. Ele fac cu drag ceea ce fac si cred ca orice este facut cu inima buna se va implini asa precum si ursitoarele prevestesc cu bucurie un viitor stralucit pentru cel nou-nascut.

prin metrou

Tarziu in noapte pe eternul drum cu metroul dinspre Warschauer Str. L. sta vizavi cu capul lipit de bordura de sticla si se concentreaza sa isi tina sub control starea de rau. Incerc in zadar sa o cheer up. Nu imi iese. Dar nici somn nu imi e. Raman fascinata de panatalonii harem ai tipei de langa L. O fixez discret. Are un aer de frantuzoaica. Pentru ca nu e frumoasa, dar elegantul alternativ al outfit-ului spune „ceva“. Si iar imi amintesc de grupa de francezi de la R. Si stramb din nas. N-ai cu cine, domle, n-ai cu cine… La Kotti urca un tip cu sireturi verzi si palarie alba. Duce in brate o plasa cu tupperdosen. Ce tare sa pleci la 2 noaptea undeva sau de undeva cu mancare. Nu m-as fi gandit. Am mancat toti morcovii din farfurie. Pe toti. Mai un pic si vine. Maine seara. Incep din nou sa ma cuprinda nelinistile. L. se straduieste sa imi zambeasca. La Hallesches privirea mi se lipeste de picioarele goale ale unei asiatice atipic de inalta cu un pulover pe ea. Doar cu un pulover. Si niste tocuri seci. Dar picioarele sunt de milioane. Cel putin din pozitia mea. Incerc in zadar sa proiectez imaginea sexi si asupra fetzei dezgustator de acneica. Langa usa doi tipi cu mult sclipici pe fata. Unul e chiar dragutz, imi aminteste de un prieten al lui A, doar ca nu mai stiu exact de care. Bruiajul francez produs de trei gagici din dreapta mea ma face sa ma intreb daca mai sunt in Berlin. L. a inchis ochii, o privesc un pic ingrijorata si bag mana in geanta dupa servetzele. Pentru orice eventualitate. Insa dau de telefon si uit intentia initiala. Nici un semn. Bine, fie, inghit in sec. Nu vreau sa ma gandesc la nimic. Pantofii tipului blond sprijinit de bara sunt geniali. N-am mai vazut asa o talpa rupta in trei parti. Dar nici cu pantalonii nu mi-e rusine. Ajung la ochelarii de „nerd“ si iar ma enervez ca mie nu imi stau bine. Cat de artist e tipul asta… La Wittenberg Platz se face gol in metrou. Inca o statie si un scurt drum cu taxiul L. isi revine de abia la mine dar se baga direct la somn. Eu imi aprind o tigara in fata geamului si ma gandesc la baiatul care mi-a sarutat atat de frumos mana. E lumina deja.

București. Piața Matache

Până în vara anului 2008, pe când economia duduia și băncile aruncau cu banii după tine, iar noi ne credeam tigrii Europei și a șaptea putere economică a Uniunii Europene, un drum cu mașina prin București echivala unei călătorii într-un infern din tablă, gaze de eșapament, claxoane, înjurături și multă, multă răbdare. Chiar resemnare.

Acum e criză. Iar circulația prin Capitală a devenit o plăcere. Inclusiv vineri seara. Așa zice lumea. Așa se spune la televizor. Dar așa este și în realitate. Se circulă nițel mai bine. Un strop. Suficient cât să răsuflu ușurat, atunci când trebuie să ajung din Băneasa în Militari sau din Pajura pe Batiștei.

Înarmat cu acest argument, furnizat de nenorocita de criză, mi-am propus să merg acum în locurile pe care în aproape 2 ani nu le-am văzut. Sau, cel puțin, le-am văzut doar din mașină. Uite, de exemplu zona foarte bucureșteană, foarte murdară și sordidă, a Pieții Matache. Str. Berzei colț cu Popa Tatu. Calea Griviței, intersecția cu Frații Buzești.

Am trecut de nenumărate ori cu mașina pe acolo, am așteptat minute în șir la semafoarele de acolo, studiind din mașină fațadele uitate de timp, curțile pline de gunoaie și de figuri înnegrite, care jucau vara table în fața unor magazine cu reclame din anii 50. Tăbăcărie, ceasornicărie, măcelărie. Vinărie, brutărie, marochinărie. Clubul pensionarilor din sectorul 1 și baia publică Grivița. Casele vechi, cu etaj și fațade eclectice, aduc a mică burghezie și mici comercianți. Evrei, armeni, români. Dar multe dintre ele stau să cadă, poartă urmele cutremurului din 1977 și rănile de nevindecat ale nepăsării oamenilor. Sunt cufundate în tristețea unei învălmășeli fără rost, a unui du-te-vino fără sens și scop, a cozilor la pâine și a mirosului infect de pește mucegăit și carne stricată…

Țigănci cu fuste lungi, colorate, te îmbie enervant la urzici. Un ghiolban ras în cap și cu ceafa lată îi zice amicului: “Ia uite, frate, au apărut urzicile, fir-ar al dracului de țigănci”, iar un individ îmbrăcat în cioban sibian cu căciula mică și înaltă de Mărginime aproape că mă obligă să gust din telemeaua scumpă, sărată și plină de zer. Are accent de bucureștean. Pensionarii cu căciulile negre de astrahan și sacoșele comuniste se așează disciplinat la coadă. Lângă așa-zisul cioban cu brânza lui, pe care o cumpăr totuși, doarme o pisică.

Un soare cu dinți face ziua frumoasă, dar rece. În fața statuii lui George Duca, ridicată lui la anul 1904 de către Personalul Căilor Ferate Române, țigăncile florărese mă agasează. Buchete multe, trandafiri mari și roși. Albi nu prea sunt…

Old Mario vs New Mario

Este parerea mea personala, si recunosc ca sunt poate prea sentimentala , dar daca ar fi sa aleg vreodata intre jocurile vechi si versiunile de jocuri noi bazate pe aceeasi poveste, in mod clar le-as alege pe cele vechi. Nu ca aceste jocuri noi nu au farmecul lor, si chiar trebuie sa recunosc ca sunt mult mai frumoase din puct de vedere grafic, iar cateodata povestile sunt mai complicate si mai antrenante, dar jucand  varianta initiala imi aduc mereu aminte de acele sentimente si trairi pe care le-am avut atunci cand am jucat acel joc pentru prima oara si l-am terminat.
Unul dintre jocurile mele preferate este Mario, si sunt sigura ca mai sunt si alti fani infocati ai acestui instalator cu sapca rosie printre cei care citesc aceste randuri.Ideea este ca nici pana in ziua de azi nu am renuntat la acele jocuri Mario originale in favoarea celor noi , adaptate pentru PC sau console. Trebuie sa va spun ca am incercat din toate. Dat fiind ca sunt un fan al jocurilor Mario originale, mi-am pus mai de multe ori intrebarea daca nu as putea sa imi largesc orizontul si sa mai adaug si alte jocuri noi cu acest personaj pasiunii mele. Am incercat jocuri online, jocuri cu Mario la kart, jocuri de tip board – game si chiar si varinate mai noi ale jocului facute pentru console cu motion sensor, dar pana acum nimic nu a reusit sa detroneze jocul in care Mario trebuie sa sara prin Regatul Ciuperca, luptandu-se cu toate obstacolele care ii apar in cale si biruidu-le pentru ca trebuie sa ajunga sa o salvele pe printesa Piersica. Citind aceste randuri imi dau seama ca sunt chiar foarte sentimentala , dar va spun sincer ca sper din tot sufletul ca la un momentdat cineva sa reusesca sa il reinveteze pe Mario la nivelul pe care il merita.
Care sunt jocuri cu Mario sunt preferatele voastre?

Un gind frumos

Catre toti cei cu ginduri frumoase.
Ungind frumos catre toti cei plini de omenie.
Un gind frumos fauritorilor de pace,pentru ca niciodata sa nu existe moarte la comanda.
Un gind frumos catre cei care sint departe de noi si le ducem dorul.
Un gind frumos pentru copiii care au uitat de parinti,dar care parinti spera ca odata si odata isi vor aminti de ei.
Un gind frumos pentru mamele desconsiderate de copiii lor si care spera in ,,reabilitare”.
Un gind frumos pentru copiii care injura in prezenta mamelor fara nici o jena,facindu-le sa se simta ca ultimele fiinte de pe pamint.
Un gind frumos pentru sotii care sint departe unii de altii in aceasta noapte magica.cind ne permitem sa visam,macar atit,ca sintem fericiti.
Un gind frumos pentru cei care nu mai sint printre noi si care ne vegheaza mereu
Un gind frumos,plin de respect si admiratie pentru voi,toti cei care imi scrieti si reusiti sa ma intelegeti
ca mama,ca om si umil ,,scriitor”al gindurilor mele.
As vrea ca bratele mele sa va cuprinda pe toti,sa va string la piept si voi sa simtiti asta si asa nici eu nu m-as mai simti singura.
Dar nu pot decit sa inconjor pamintul cu gindurile mele si sa ma rog pentru toti ca miine sa fim mai fericiti ca azi.
Credeti ca e posibil?
toti cei care imi scrieti si reusiti sa ma intelegeti
ca mama,om si umil ,,comunicator”cu tineretea

Istoria stingatoarelor din 1723 si pana astazi


Primele stingatoare de incendiu au aparut inca din vremea Imperiului Roman: erau construite pe un sistem semi-hidraulic in care se depozita o cantitate mare de apa. Totusi, primul patent de inventator l-a depus Abrose Godfrey in anul 1723, atunci cand a inregistrat oficial un sistem bazat pe o casca conectata la un rezervor umplut cu un agent chimic de oprire a focului. Paradoxal, sistemul de dispersie era bazat pe praf de pusca, motiv pentru care, folosirea acestui sistem era oarecum limitata.

Modelul de astazi – cel compus dintr-un tub cilindric inalt – a fost lansat de George William Manby inca din anul 1818, adica acum aproape 200 de ani. Rezervorul era facut din alama si avea o capacitate de 13,6 litri de agent de oprire al incendiilor. De regula, agentul chimic folosit pentru oprirea focului era carbonatul de potasiu, substanta ce a fost inlocuita incepand cu anul 1866 cu o solutie de apa, acid tartaric si bicarbonat de sodiu. In principiu, cea de-a doua solutie era mult mai eficienta decat cea folosita in 1818, intrucat producea dioxid de carbon, gaz ce este folosit chiar si astazi pentru oprirea incendiilor.

Problema principala a acestor stingatoare era faptul ca substantele active folosite in rezervoare era faptul ca ele nu ajutau catusi de putin in stingerea incendiilor chimice, ba chiar cele bazate pe apa faceau mai mult rau decat bine. Tocmai de aceea, in 1904, in Rusia, Aleksandr Loan inscria un patent de inventator asupra unui extinctor care folosea  in loc de apa sau oricare alte substante lichide, un mix de substante care produceau spuma ignifuga.

Astazi, cele mai multe aparate de acest tip folosesc ca agenti de oprire a incendiilor aceleasi substante ca la inceputul secolului 20. Unele dintre ele folosesc mai nou azot, insa doar in 45% dintre cazuri. Totusi, pentru a reduce nivelul pagubelor, mix-urile de substante active au mai fost imbunatatie, astfel incat sa aiba o textura uscata si sa nu distruga definitiv obiectele pe care sunt improscate.