Când un lucru n-are nici un sens, e numit ‘proiect’. Dacă astăzi auzi că un ins ‘aparţine unui proiect’ sau ‘lucrează la un proiect’, trebuie înţeles că bate câmpii. – Se întâmpla înainte, când te duceai la o expoziţie şi nu vroiai să ofensezi artistul, ori când citeai o carte relativ proastă şi erai destul de încurcat pentru asta, să spui îndeobşte despre ea că e ‘interesantă’ – cuvânt fetiş, desemnând totul şi nimic, un flatus vocis bun să te salveze în situaţiile în care trebuia să dai unui gol senzaţia de plin.
‘Proiect’ e noul ‘interesant’.
Stampele ‘erotice’ ale lui Hokusai. Nu pot să uit că era contemporanul lui Voltaire; nivelul libertăţii într-un regim militar dinastic, la marginea lumii. Până la placiditatea lui Courbet, distanţă.
Motivaţia avocatului lui Papon pentru îngroparea lui cu Legiunea de onoare pe piept, remisă personal de de Gaulle dar retrasă de autorităţi: ‘Delictul de port ilegal de decoraţie nu poate fi de conceput decât într-un loc public. Sicriul e locul cel mai privat care poate exista, iar un cadavru nu mai este subiect de drept, deci nu există nici o infracţiune’. Not bad at all…
Datoria americană în orizontul lui 2020: douăzeci de mii de miliarde de dolari.
E o datorie de nerambursat. Niciodată. Înseamnă două lucruri: criză inflaţionistă (n-au ce face decât să ramburseze cu monedă tipărită la rotativă) sau război. Rugăciuni pentru inflaţie…
(Privatizarea băncilor centrale în tot Occidentul, în anii ’70, după modelul american – sinistru păcat originar. Obligaţia statelor de a împrumuta bani, de acum înainte, de pe piaţa privată, cu dobândă, contra garanţiei cu bonuri de tezaur… E uimitor că Estul n-a fost păcălit încă, privat în felul ăsta de ultimul său instrument de suveranitate monetară, că încă lucrurile funcţionează inerţial. Unele inerţii sunt binecuvântate. Nu cred însă că mai e mult până i se va cere şi Estului sincronism total. – N-ar trebui să treacă la euro nici picurat cu ceară. Să folosească toate pretextele, tertipurile şi amânările, zâmbind, aprobând, strângând toate mâinile, dar ţinând cu ghearele şi cu dinţii pentru a împinge in extremis lucrul măcar zece ani, până se vor duce efectele structurale. Ce pacoste.)
Carlyle, apud Virginia: ‘Mai curând mi-aş spăla faţa într-o băltoacă murdară decât să fiu jurnalist’.
Locuitorii din vechea Methymna, atât de invidioşi încât aveau o lege care spunea: ‘Dacă e cineva care vrea să exceleze printre noi, să meargă să exceleze în altă parte’.
Gândirea magică a schizotipalului. Poate; dar e salvatoare.
Lecturi de nişă – Jaccard, Muray, Schiffter, Lipovetsky – de a căror pertinenţă n-o să se intereseze nimeni.
Simmel. Ciudat, nu-l găsesc deloc ‘un scriitor minunat, un filozof-eseist magnific’. Imposibil să-l compari cu Rozanov, care e totuşi foarte mare.
Blecher. Insul care nu-mi iese din cap.
130.000 de insule private.
Beigbeder: ‘Eu sunt pentru pensionarea la 45 de ani. Nu se vorbeşte destul despre penibilitatea condiţiilor mele de muncă. Sunt forţat fără încetare să iau cina în nişte restaurante care te conduc direct la infarct. Îmi petrec nopţile în cluburi unde decibelii te asurzesc, bând vodcă care atacă ficatul. După ce citesc atâtea cărţi proaste şi promptere fluorescente, vederea mi-a slăbit. Am fost chiar obligat recent să fac turul Germaniei ca să vorbesc de ultimul meu roman: m-am procopsit cu un guturai şi am fost cât pe-aci să fac o depresie. Ajunge!’.
De ce omul politic îşi scrie memoriile? Fără îndoială fiindcă ştie că istoria nu e de ajuns şi că, la urma urmei, ceea ce va conta, ceea ce va rămâne după el e verdictul cuvântului. Renumele său îl vor decide, peste un secol, o mână de inşi, nişte necunoscuţi asupra cărora nu are nici un control; adesea nu mai mult de doi sau trei oameni. E preocupat să le trimită din timp scrisorile personale despre realitate, versiuni care, deşi contestabile, vor fi totuşi întotdeauna citate. A înţeles, oricum, de unde vine pericolul; ideea că logosul triumfă în cele din urmă este, încă, o spaimă reconfortantă pentru o civilizaţie a imaginii.
Nu văd în jur conştiinţa acută a trecerii timpului. Aproape deloc. O fi o negare în masă? Antecesorii erau atât de speriaţi de timp… Cum pot oamenii ăştia, toţi aceşti oameni care defilează, să se poarte de parcă s-ar trezi în fiecare zi în aceeaşi zi? Totul e spaţializare, plasare, context, simţul precarului e evaporat. Cum fac? Au resurse secrete? sunt imbecili? Fără îndoială au priceput încotro mergem.
Mă gândeam la C. – senzaţie comică de inutilitate, să locuieşti într-un bloc turn şi să stai la etajul al doilea. Dar după aia m-am gândit la atâtea alte persoane, destine, profesii, ţări… la mulţimea de suflete care locuiesc etajul doi al câte unui zgârie-nori.
Felul cum părinţii sau bunicii devin, cu trecerea anilor şi diminuarea conştiinţei, jucăria copiilor lor mă înspăimântă puţin. (Şi toată această impostură a moştenitorilor, grotescă…) E destul de anevoie de înţeles ce se întâmplă cu noi la bătrâneţe. Cum e posibil să devină deodată serioase, importante – da, ăsta e de cele mai multe ori semnul – fleacuri pe care înainte nu dădeam doi bani. Bătrâneţea seamănă cu o lupă care se apropie tot mai mult şi vede lucruri tot mai mici, în vreme ce peisajul general se destramă. E imperativ să nu intri acolo, înduioşându-te de insignifiant – e începutul sfârşitului.
Pentru că am brazi în fereastră nu văd culorile toamnei. De fiecare dată trec în iarnă brutal.
Tot felul de mâzgăleli, prin hârtii, din care nu înţeleg nimic.
‘Proiect’ e noul ‘interesant’.
Stampele ‘erotice’ ale lui Hokusai. Nu pot să uit că era contemporanul lui Voltaire; nivelul libertăţii într-un regim militar dinastic, la marginea lumii. Până la placiditatea lui Courbet, distanţă.
Motivaţia avocatului lui Papon pentru îngroparea lui cu Legiunea de onoare pe piept, remisă personal de de Gaulle dar retrasă de autorităţi: ‘Delictul de port ilegal de decoraţie nu poate fi de conceput decât într-un loc public. Sicriul e locul cel mai privat care poate exista, iar un cadavru nu mai este subiect de drept, deci nu există nici o infracţiune’. Not bad at all…
Datoria americană în orizontul lui 2020: douăzeci de mii de miliarde de dolari.
E o datorie de nerambursat. Niciodată. Înseamnă două lucruri: criză inflaţionistă (n-au ce face decât să ramburseze cu monedă tipărită la rotativă) sau război. Rugăciuni pentru inflaţie…
(Privatizarea băncilor centrale în tot Occidentul, în anii ’70, după modelul american – sinistru păcat originar. Obligaţia statelor de a împrumuta bani, de acum înainte, de pe piaţa privată, cu dobândă, contra garanţiei cu bonuri de tezaur… E uimitor că Estul n-a fost păcălit încă, privat în felul ăsta de ultimul său instrument de suveranitate monetară, că încă lucrurile funcţionează inerţial. Unele inerţii sunt binecuvântate. Nu cred însă că mai e mult până i se va cere şi Estului sincronism total. – N-ar trebui să treacă la euro nici picurat cu ceară. Să folosească toate pretextele, tertipurile şi amânările, zâmbind, aprobând, strângând toate mâinile, dar ţinând cu ghearele şi cu dinţii pentru a împinge in extremis lucrul măcar zece ani, până se vor duce efectele structurale. Ce pacoste.)
Carlyle, apud Virginia: ‘Mai curând mi-aş spăla faţa într-o băltoacă murdară decât să fiu jurnalist’.
Locuitorii din vechea Methymna, atât de invidioşi încât aveau o lege care spunea: ‘Dacă e cineva care vrea să exceleze printre noi, să meargă să exceleze în altă parte’.
Gândirea magică a schizotipalului. Poate; dar e salvatoare.
Lecturi de nişă – Jaccard, Muray, Schiffter, Lipovetsky – de a căror pertinenţă n-o să se intereseze nimeni.
Simmel. Ciudat, nu-l găsesc deloc ‘un scriitor minunat, un filozof-eseist magnific’. Imposibil să-l compari cu Rozanov, care e totuşi foarte mare.
Blecher. Insul care nu-mi iese din cap.
130.000 de insule private.
Beigbeder: ‘Eu sunt pentru pensionarea la 45 de ani. Nu se vorbeşte destul despre penibilitatea condiţiilor mele de muncă. Sunt forţat fără încetare să iau cina în nişte restaurante care te conduc direct la infarct. Îmi petrec nopţile în cluburi unde decibelii te asurzesc, bând vodcă care atacă ficatul. După ce citesc atâtea cărţi proaste şi promptere fluorescente, vederea mi-a slăbit. Am fost chiar obligat recent să fac turul Germaniei ca să vorbesc de ultimul meu roman: m-am procopsit cu un guturai şi am fost cât pe-aci să fac o depresie. Ajunge!’.
De ce omul politic îşi scrie memoriile? Fără îndoială fiindcă ştie că istoria nu e de ajuns şi că, la urma urmei, ceea ce va conta, ceea ce va rămâne după el e verdictul cuvântului. Renumele său îl vor decide, peste un secol, o mână de inşi, nişte necunoscuţi asupra cărora nu are nici un control; adesea nu mai mult de doi sau trei oameni. E preocupat să le trimită din timp scrisorile personale despre realitate, versiuni care, deşi contestabile, vor fi totuşi întotdeauna citate. A înţeles, oricum, de unde vine pericolul; ideea că logosul triumfă în cele din urmă este, încă, o spaimă reconfortantă pentru o civilizaţie a imaginii.
Nu văd în jur conştiinţa acută a trecerii timpului. Aproape deloc. O fi o negare în masă? Antecesorii erau atât de speriaţi de timp… Cum pot oamenii ăştia, toţi aceşti oameni care defilează, să se poarte de parcă s-ar trezi în fiecare zi în aceeaşi zi? Totul e spaţializare, plasare, context, simţul precarului e evaporat. Cum fac? Au resurse secrete? sunt imbecili? Fără îndoială au priceput încotro mergem.
Mă gândeam la C. – senzaţie comică de inutilitate, să locuieşti într-un bloc turn şi să stai la etajul al doilea. Dar după aia m-am gândit la atâtea alte persoane, destine, profesii, ţări… la mulţimea de suflete care locuiesc etajul doi al câte unui zgârie-nori.
Felul cum părinţii sau bunicii devin, cu trecerea anilor şi diminuarea conştiinţei, jucăria copiilor lor mă înspăimântă puţin. (Şi toată această impostură a moştenitorilor, grotescă…) E destul de anevoie de înţeles ce se întâmplă cu noi la bătrâneţe. Cum e posibil să devină deodată serioase, importante – da, ăsta e de cele mai multe ori semnul – fleacuri pe care înainte nu dădeam doi bani. Bătrâneţea seamănă cu o lupă care se apropie tot mai mult şi vede lucruri tot mai mici, în vreme ce peisajul general se destramă. E imperativ să nu intri acolo, înduioşându-te de insignifiant – e începutul sfârşitului.
Pentru că am brazi în fereastră nu văd culorile toamnei. De fiecare dată trec în iarnă brutal.
Tot felul de mâzgăleli, prin hârtii, din care nu înţeleg nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu