Extraordinara revoluţie a formelor în designul de automobile în anii ’30-60; sărăcia uluitoare de azi (când le iese ceva elegant, e pentru că au imitat o maşină de atunci). Revoluţia formelor în designul de interior – mobilier, mai cu seamă – în anii ’40-60; sărăcia stupefiantă de azi. Revoluţia din arhitectură – placiditatea de azi. Revoluţia colosală a formelor în limbajul plastic în secolul XX, până prin anii ’70; sărăcia dezolantă, ironică, aproape umoristică de acum.
Ai impresia că totul a fost inventat.
După insurecţia împotriva raţiunii pe care a făcut-o emoţia, suntem martorii unui fenomen nou: revolta urâţeniei. Asistăm, cu interes, la urâţirea consensuală a lumii, la abandonarea democratică a efortului de a privilegia frumosul sau noutatea formală, vechi iluzii apolinice ale progresului interior. – De pildă urâţenia poluării vizuale, din spaţiul urban. Există reclame interesante, un spectacol melancolic al nopţii (Times Square-ul), reclame grobiene, de racolaj (Las Vegas-ul) şi reclame voit, structural, substanţial urâte: jumătate din Vest, şi întreg Estul european. Clădiri noi sau istorice, asasinate la propriu. Talmeş-balmeş publicitar de o urâţenie, de o sărăcie emoţională, de un cenuşiu care i-ar tăia lui Warhol respiraţia. Toate par produsele unor imbecili, dar mânjite în prealabil cu noroi şi apoi urcate pe schele.
Poluarea vizuală e însă parte a urâţirii consensuale. În afara câtorva excentrici, nimeni nu protestează la ea. Nimeni nu e cu adevărat deranjat de culorile acide ale faţadelor de bloc, ale băncilor şi scaunelor, de infantilizarea designului industrial. Publicul, vădit, nu este incomodat. Opinia nu suferă deloc, nu vede un dezastru estetic al aparenţei. E publicul epocii. Iar epoca, e limpede, vrea să termine cu ideea Frumosului. Fără a propune altceva, vreo transgresiune oarecare, cum s-ar putea crede: pur şi simplu anulând limita. În fond, nu ţine de istorie, de evoluţia politică, de tot ce ni s-a întâmplat: procesul era pregătit de încetinirea din ultimii 20-30 de ani, în care nimic cu adevărat nou nu a mai clintit lumea formelor.
Un proces fără subiect. Producătorii de lucruri şi-au impus lumea. Ce înseamnă o lume a Lucrului – abandonarea lăuntrică a lumii? Desolidarizarea de ea? Urâţirea lumii e însoţită azi, în mod vizibil, de plăcere, de voluptate. Poate de răzbunare, de asemenea. Imperativul de a da o faţadă oarecare realului e complet vetust. Realul e o pubelă. Lumea însăşi.
Îmi place să mă plimb prin acest haos. Pe care-l simt prin toţi porii, simultan cu voluptate şi resemnat. Sunt contemporan. Totuşi, nu uit că realul există.
Ai impresia că totul a fost inventat.
După insurecţia împotriva raţiunii pe care a făcut-o emoţia, suntem martorii unui fenomen nou: revolta urâţeniei. Asistăm, cu interes, la urâţirea consensuală a lumii, la abandonarea democratică a efortului de a privilegia frumosul sau noutatea formală, vechi iluzii apolinice ale progresului interior. – De pildă urâţenia poluării vizuale, din spaţiul urban. Există reclame interesante, un spectacol melancolic al nopţii (Times Square-ul), reclame grobiene, de racolaj (Las Vegas-ul) şi reclame voit, structural, substanţial urâte: jumătate din Vest, şi întreg Estul european. Clădiri noi sau istorice, asasinate la propriu. Talmeş-balmeş publicitar de o urâţenie, de o sărăcie emoţională, de un cenuşiu care i-ar tăia lui Warhol respiraţia. Toate par produsele unor imbecili, dar mânjite în prealabil cu noroi şi apoi urcate pe schele.
Poluarea vizuală e însă parte a urâţirii consensuale. În afara câtorva excentrici, nimeni nu protestează la ea. Nimeni nu e cu adevărat deranjat de culorile acide ale faţadelor de bloc, ale băncilor şi scaunelor, de infantilizarea designului industrial. Publicul, vădit, nu este incomodat. Opinia nu suferă deloc, nu vede un dezastru estetic al aparenţei. E publicul epocii. Iar epoca, e limpede, vrea să termine cu ideea Frumosului. Fără a propune altceva, vreo transgresiune oarecare, cum s-ar putea crede: pur şi simplu anulând limita. În fond, nu ţine de istorie, de evoluţia politică, de tot ce ni s-a întâmplat: procesul era pregătit de încetinirea din ultimii 20-30 de ani, în care nimic cu adevărat nou nu a mai clintit lumea formelor.
Un proces fără subiect. Producătorii de lucruri şi-au impus lumea. Ce înseamnă o lume a Lucrului – abandonarea lăuntrică a lumii? Desolidarizarea de ea? Urâţirea lumii e însoţită azi, în mod vizibil, de plăcere, de voluptate. Poate de răzbunare, de asemenea. Imperativul de a da o faţadă oarecare realului e complet vetust. Realul e o pubelă. Lumea însăşi.
Îmi place să mă plimb prin acest haos. Pe care-l simt prin toţi porii, simultan cu voluptate şi resemnat. Sunt contemporan. Totuşi, nu uit că realul există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu